3 comentarii

Bun venit in casa mea!

Astazi voi vorbi despre bunici, te invit in lumea bunicilor.

Bunica mea Georgeta are 91 de ani. Este mama mamei mele si singura dintre bunici care mai este in viata.

Cand o intreb ce face, cum se simte, cel mai adesea imi raspunde ca: „cum sa ma simt, ca o baba la 91 de ani”. De multe ori am refuzat acest raspuns si cu cat l-am respins mai tare, cu atat imi repeta mai des ca se simte batrana si ca nu mai are puterea de altadata si imi amintea cati ani are. Cred ca varsta ei este cifra pe care am auzit-o cel mai des de la ea, in ultimii ani.

Imi dau seama ca nu am reusit multa vreme sa actualizez imaginea ei de acum, de femeie slabita de batranete peste imaginea de femeie vioaie, activa, care cand era in casa, cand in gradina, cu casa deschisa si plina de musafiri, mai ales vara cand toate rudele, din tara si din lume, se refugiau in racoarea casei mari, de la tara, inconjurata de o livada imensa si in bratele ospitalitatii bunicilor mei.

Imi dau seama ca nici ea nu se simte confortabil sa treaca de la voiciunea pe care a avut-o toata viata, la a face doar treburi marunte, in casa si, cu toate astea, e multumita ca e pe picioarele ei si se serveste singura de tot ce are nevoie, chiar daca, pentru treburile mai grele, are o femeie care o ajuta, vecini care vin adesea, copii si nepoti care o viziteaza cand timpul le permite.

Cu toate astea singurul lucrul de care se plange este singuratatea. Poate neputinta de a-si petrece timpul cum si-l petrecea altadata, nevoia de a se odihni mai mult si, faptul ca are mult timp la dispozitie acum cu ea (bunicul Dumitru a murit acum 17 ani), o face sa isi doreasca sa petreaca cat mai mult cu cei dragi si le simte lipsa.

De cate ori o sun (recunosc ca nu o fac atat de des pe cat ma gandesc la ea) se bucura nespus ca ma aude si ma intreaba: „cum de te-ai gandit la mine?” si ma cuprinde o rusine ca poate sa ma intrebe un lucru asa firesc si normal cum este cel de a ma gandi la ea si a o suna. Daca nu sunt eu foarte clara in exprimare si nu ii arat toata grija si consideratia pentru faptul ca e firesc si normal sa se simta mai putin in puteri la varsta pe care o are, imi repeta cati ani are pana cand ori inteleg, ori revin cu telefonul altadata!

Cand vorbesc cu ea si reusesc sa stabilesc comunicarea pe care o simt eu ca functioneaza, cea plina de caldura si consideratie, de voie buna si grija pentru cum se simte celalalt,  atunci o aud ca spune: „multumesc ca ai venit in casa mea, parca ai fost aici, acum, cu mine” si atunci stiu ca, intradevar am fost cu ea acolo, in casa ei, in inima si in sufletul ei si ea cu mine, indiferent de distanta care ne separa.

Cand ma gandesc la bunicii si strabunicii mei, stiu ca de la fiecare am luat ceva, ca fiecare dintre ei a contribuit la cine sunt eu acum, eu, sora mea, verii mei.

De la bunicii si strabunicii dinspre mama, de la parintii mei, am luat pasiunea pentru educatie, toti au fost invatatori sau profesori si au educat copii in scoala, in diverse domenii. Eu stiu ca am fugit de invatamant cat am putut (cred ca in primul rand pentru simplul fapt ca plata celor care lucreaza in educatie este mizerabila), dar, in prezent, scriu articole de dezvoltare personala si o fac gratuit.

De la bunicii din partea tatalui meu, care au fost tarani, am luat puterea de a merge mai departe, ambitia si dorinta de a reusi in viata. Parintii tatalui meu (Olimpia si Vasile) au avut mai putin de 4 clase de educatie, dar toti cei 4 copii ai lor au facut macar liceul, daca nu si facultatea! Daca este sa regret ceva, este ca nu i-am pretuit mai mult, cat au fost in viata, ca nu am inteles cat si-au impins copii in viata sa reuseasca prin invatatura si cat a contat determinarea lor si grija pentru copii si nepoti sa mearga mai departe si sa isi depaseasca conditia de taran. Si cat de frumos au reusit cu toti! Oricum, oriunde ar fi toti bunicii si stramosii mei acum, stiu ca le multumesc tuturor, pentru ceea ce au reusit sa faca pe parcursul vietii lor.

Invitatia mea in acest articol, este sa ne intoarcem la rudele, stramosii, bunicii si parintii nostrii! Sa ne intoarcem in gand, sa le multumim, sa le apreciem eforturile, iubirea, grija pentru noi, copii lor, sa vedem ce am mostenit de la ei si pentru care le suntem recunoscatori.

Si, nu in ultimul rand, este o invitatie de a vorbi cu cei dragi, de a-i suna, cauta, exprima recunostinta si multumirea pentru ce au facut pentru noi pe parcursul vietii si, poate fac, in continuare, oriunde ar fi acum in acest Univers.

Cu drag,

Irina Aiacoboae

Live your Life with Love

http://irinaaiacoboae.wordpress.com/

PENTRU TINE
...avem GRATUIT doua carti in format electronic care iti arata cum sa nu mai suferi din iubire si cum sa faci bani inca din adolescenta!

Aboneaza-te si vei primi articolele prin email!

Intra in grupul celor care ne citesc zilnic!
In categoria: Parinti

Despre autor

Scris de

Irina este life-coach, antreneaza oamenii care isi doresc sa construiasca relatii frumoase, cu ei insisi si cu cei din jur, care au vise, obiective, dorinte si care doresc sa le implineasca, care vor isi descopere potentialul lor infinit in a-si crea o viata extraordinara si a explora cine sunt zi dupa zi. Irina si-a inceput dezvoltarea personala acum 5 ani de zile prin a practica Reiki, apoi a urmat cursurile Landmark Education, Ho’ponopono, EFT si life-coaching cu Noble Manhattan. http://irinaaiacoboae.wordpress.com/

3 Comentarii

  1. Costinel Baranceanu

    Excelent articol, multumesc pentru ca ai publicat articolu, stiu ca de la orice om avem de invatat ceva, mai ales de la bunicii nostri care au trecut prin viata,

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *